Atunci cînd 75 la sută dintre români sînt euroentuziaşti, pare logic ca sfertul rămas din populaţie să fie catalogat drept euros(c)eptic. După citirea presei româneşti (articole mai mult de opinie decît de analiză) şi a puţinelor sondaje de opinie (dintre care de referinţă rămîne, deocamdată, Eurobarometrul rural, cercetare realizată în 2002 de Fundaţia pentru o Societate Deschisă), ţi se face puţin ruşine cu o asemenea clasificare simplistă. Euroentuziaştii tind să fie, de fapt, euroignoranţi, în marea lor majoritate. Nici cealaltă tabără, a sfertului minoritar, nu se dovedeşte omogenă în argumente, dar pare, măcar, un pic mai bine informată. Între majoritari, cea mai spectaculoasă categorie o formează cei pe care îi voi numi, de dragul textului, eurotalibani. Cum îi recunoaştem? După lozincile simple pe care le folosesc. Eurotalibanul nu acceptă în ruptul capului că Uniunea Europeană şi multele (vai, prea multele) sale instituţii pot fi, măcar cît negru sub unghie, imperfecte. Paradisul e la Bruxelles, iadul e la Bucureşti. Ei sînt campioni ai economiei de piaţă, coerenţi, riguroşi, bogaţi, logici, drepţi, stricţi, incoruptibili, altruişti, democraţi. Totul, evident, se pune în perfectă contradicţie cu lipsa de rigoare de pe la noi. Ai la ce spera în momentul aderării şi, apoi, al integrării, nu-i aşa? Pe mine, personal, tezismul unor asemenea prezumţii mă irită. Nu de alta, dar demonstrează o ţîră de suficienţă, multă lipsă de informare şi absenţa totală a unui sănătos scepticism (de recomandat măcar jurnaliştilor). Apoi, pe termen lung, induce publicului pretenţii (niveluri de aşteptare, pentru a rima cu sociologii) pe care Europa, sărmana Europă instituţională, nu le va putea satisface după 2007 (2007?). Eventuala euro-dezamăgire "de după" va îngroşa rîndurile cărui (tip de) partid? Să luăm pe rînd percepţiile pe care le bănuiesc iţindu-se din discursuril