Editura Casa Radio a lansat recent o carte-CD cu poeme eminesciene „recuperate“ relativ recent (in 1991) din manuscrisele de la Biblioteca Academiei de catre regretatul Petru CRETIA. Textele sint acum retiparite intr-un mic volum insotit de un compact disc, pe care pot fi ascultate in lectura actorului Adrian PINTEA. Ingrijirea editiei ii apartine lui Mircea CÃRTÃRESCU, autor si al unei prefete pe care, cu acordul Editurii Casa Radio, o reproducem in aceste pagini.
Cind le povestesc uneori studentilor mei ca am apucat sa-l vad in copilarie pe Calinescu, ca l-am cunoscut mai tirziu pe Cioculescu, ca am stat de vorba cu Marin Preda si cu Nichita Stanescu pe cind eram eu insumi student, mi se pare intotdeauna ca ma privesc cu neincredere. Si nu pentru ca nu m-ar socoti destul de batrin ca sa fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru ca insesi acele lumi au pentru ei, ca si locuitorii lor, transparenta destramata a irealului. Pentru ei, Nichita Stanescu n-a fost niciodata un om pe care sa-l fi putut cunoaste, ci un fel de abstractie: un nume, o fotografie, citeva versuri, o legenda. Este aproape un soc pentru mintea unui om tinar ideea ca ar fi putut merge pe strada alaturi de Arghezi sau de Sadoveanu, ca ar fi putut minca in acelasi birt cu Caragiale. Ca toti oamenii acestia care azi sint carti au fost odata concreti, corporali, si ca si-au trait vietile cu aceleasi probleme de toate felurile, cu necazuri marunte si griji meschine, dar si cu bunatate, talent, geniu uneori. A vorbi despre ei familiar stirneste aceeasi uimire pe care trebuie sa fi trait-o iudeii, in exodul lor, vazind cum Moise vorbea zilnic, la usa cortului intilnirii, cu Dumnezeu, „asa cum vorbeste un om cu prietenul sau“.
Sint sigur ca pentru multi scriitori, artisti si ginditori scufundarea in uitare ar fi fost de preferat acestei decorporalizari, acestei spect
