Ma consider o persoana eclectica, un tip atras de spectacolul actualitatii, de bogatia diversitatii si de complexitatea nuantelor. In general, nu cred neconditionat intr-o „idee“ sau alta. Cred ca poti „invata“ intotdeauna ceva de la oricine. Iar printre lucrurile care ma definesc si care – ca sa spun asa – ma „vertebreaza“ de bine, de rau, se numara, fara indoiala, antiexclusivismul.
Intre datele de 29 februarie a doi ani bisecti – 2000 si 2004 – se afla cuprinsa o parte din biografia mea profesionala, si nu numai profesionala. Nu vreau sa fac aici, acum, vreun bilant (subiectiv) de etapa, ci doar sa exprim citeva afinitati care m-au tinut si ma tin, in continuare, aproape de Observator cultural. Ar fi, mai intii, lipsa de vedetism, de ifose si de morga a revistei (si ma refer aici inclusiv la climatul din interiorul redactiei), o „atitudine“ etica si critica pe care, in lipsa unui termen mai potrivit, as numi-o alternativa: deschisa catre alteritate, favorabila experimentului, actualitatii/inovatiei artistice si spiritului prospectiv...
In ceea ce priveste dominanta ideologica (anti-autoritarista, anti-nationalista, anti-fundamentalista, anti-etatista, anti-elitista – insa pro-elitara!, rationalist-liberala, pro-minoritara, pro-feminista, preocupata nu numai de excavarea totalitarismului comunist hard, ci si de „arheologia“ masiva, sistematica a extremei drepte, a xenofobiei si antisemitismului) sint, desigur, multe lucruri de spus. E foarte comod sa-i expediezi pe cei care cred in aceste idei neo-liberale si (post)moderne plasindu-i, de-a valma, sub eticheta simplista – transformata in stigmat – de „corecti politic“ si, in acelasi timp, sa te declari in favoarea democratiei liberale si a europenismului. Intreb, cu modestie: cite publicatii isi asuma consecvent sustinerea acestor atitudini in „peisajul“ presei culturale romanesti? Si nu ma refe
