O redactie mititica (domnul Lefter spune ca s-a pastrat constanta media de inaltime – in jur de 1.55 m. –, ceea ce poate fi dezarmant si chiar surprinzator pentru cei care se asteapta la desfasurari de forte), in care, daca intri, s-ar putea sa vrei sa nu mai iesi. Mie mi s-a intimplat – o sa incerc sa evit pe cit posibil pirghia alunecoasa a patetismului – si n-as schimba cu nimic ceea ce reprezinta, pentru mine, Observatorul. De obicei, nu ma atasez usor de locuri, deoarece le simt apropieri paradoxal exterioare ale unei identitati pe care mi-ar fi frica ca as putea sa o pierd in orice moment. De spatiul Observatorului insa m-am simtit de la inceput legata, ca si cum as fi intrat intr-un loc pe care il stiam dintotdeauna si pe care nu faceam decit sa-l regasesc. Dinamic, efervescent, inventiv, oferindu-ti o libertate interioara pe care in alte parti e foarte greu sa o obtii. Extrem de putine sint locurile carora simti ca le apartii, caci e nevoie sa te mulezi pe spiritul lor, sa intri intr-o perfecta sincronizare cu el. Si tocmai din acest motiv nu vin niciodata la Observator ca la un job obisnuit si nici nu ma uit la ceas sa vad cam cind ar trebui sa plec.

In primul rind, pentru ca e o atmosfera relaxanta, destinsa si placuta (nu acea stare inhibant-apasatoare a culturii care, daca nu e facuta cu morga si cu un elitism afisat, cu demonstratii de intelectualism persiflant, atunci e ca si cum nu exista), unde te simti, indiferent cit de mult ai avea de lucru, in largul tau. Apoi, pentru ca putini sint cei care au privilegiul sa lucreze alaturi de oameni cu care sint pe aceeasi lungime de unda. Iar eu ma consider, inca o data, norocoasa. Impartasim, in mare – diferentele de nuanta sint inevitabile si chiar necesare –, acelasi mod de raportare la lucrurile pe care trebuie sa le reflectam cit mai viu si incitant, pentru a nu ne transforma intr-un fel de c