Spectacolele lui Radu Apostol sint senzori ai unei lente agonii, ai unei apasatoare instrainari. De sine, de ceilalti, de tot ceea ce intra in tiparele normalitatii si in figuratia obisnuitului, de marcile descifrabilului. De aici proximitatea fantasmelor, a proiectiilor interioare, a unui univers adincit in el insusi, care traieste din propria sa ardere. Aceasta ruptura exterior- interior este, in montarile sale, o spirala, un fel de intoarcere continua in acelasi punct, care nu poate fi depasit decit printr-un gest extrem. De fapt, Radu Apostol este inclinat – si in alegerea textelor, si in structurarea limbajului regizoral – spre acest tip de implicare extrema, maximala, de mers pina la capat, ceea ce face ca spectacolele sale sa aiba adincime si miza, sa propuna viziuni in care contrastele nu sint nici o clipa activate formal.
Ele contin toata zbaterea interioara si infinita deriva. Radu Apostol este unul dintre putinii regizori preocupati de o anumita problematica, de legatura dintre personaje care traiesc pe muchie de cutit si care se individualizeaza printr-o trasatura comuna: inadaptabilitatea structurala, retragerea in sine ca unica forma de supravietuire. Neputintele si rupturile lui Paulie (homosexualul bolnav de SIDA) din Drept ca o line (creat tot la Teatrul „Maria Filotti“), sfisierea care se acutizeaza cu fiecare clipa ce il apropie de moarte anticipeaza dezechilibrul ametitor al lui Woyzeck, neintreruptele lui caderi in gol. Daca in Drept ca o linie celulele moarte invadeaza fiecare puseu de viata al lui Paulie, in Woyzeck cosmarul si anxietatea inchid personajul in celula propriei minti. Personajele isi traiesc paroxistic dezintegrarea, fara sa perceapa marginalizarea ca pe o povara.
Woyzeck este un spectacol imposibil de povestit sau de analizat secvential, pentru ca si-ar pierde din substanta si mai ales din semnificatii
