Pentru mulţi cititori, cred, etimologia constituie partea cea mai fascinantă a lingvisticii. Nu numai specialiştii sînt interesaţi să afle originea unui cuvînt, să urmărească evoluţia semantică – uneori foarte complicată – pe care acesta a suferit-o. Etimologia trezeşte interesul unui public larg în primul rînd pentru că evocă istoria socială şi culturală fixată în cuvinte. În cazul limbii române, istoria cuvintelor permite ipoteze asupra unor secole lipsite de mărturii, evocă valuri succesive de influenţe străine, ilustrează mentalităţi şi realităţi cotidiene ale unei vieţi preponderent ţărăneşti. Tentaţia de a reconstitui trecutul pornind de la mărturia cuvintelor produce şi aberaţii: sînt cunoscute delirurile pseudo-etimologice ale unor amatori convinşi că pot reconstitui limbi originare, limbi perfecte, magice etc.

Din păcate, curiozitatea cititorului nu poate fi satisfăcută pe deplin: nu există suficiente dicţionare etimologice ale limbii române, iar cele care există nu acoperă, în genere, decît o parte din lexic. Dispunem, e drept, de Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu (apărut în spaniolă între anii 1954 şi 1966), tradus recent (în 2002); un mare dicţionar etimologic e în lucru, de mai mulţi ani, la Institutul de Lingvistică al Academiei. Şi dicţionarele generale, de uz curent – DEX, în primul rînd – conţin indicaţii etimologice. Destul de multe cuvinte au rămas însă cu indicaţia „etimologie necunoscută”; ignorarea sursei este explicabilă obiectiv (prin absenţa, pentru o lungă perioadă, a documentelor, a textelor scrise) şi se poate doar spera în soluţii viitoare: e nevoie de cercetări aprofundate, de constituirea unei bănci de date, de formarea unor specialişti. Cum se ştie, pentru limba română specializarea în acest domeniu nu e deloc uşoară: un aspirant etimologist ar trebui să cunoască – în afara limbilor romanice – latina, gre