In fata disparitiei mult prea

premature a Irinei Coroiu, ma

intreb daca ne putem mingiia

sau, dimpotriva, lasa mai mult coplesiti de vechea spusa, sustinuta de trimiteri la nume celebre, ca viata criticului e sortita a fi scurta. Date din imediata proximitate confirma cifrele tipice:

Ion I. Cantacuzino ne-a parasit la 67 de ani, Florian Potra la 68, iar George Littera la 59, ca sa-i citam pe cei mai insemnati predecesori din filmologia nationala a secolului abia incheiat.

E-adevarat ca a existat exceptia nonagenarului D.I. Suchianu, dar ne apara de iluzii sfirsitul tragic al poate celei mai

talentate reprezentante a generatiei ’70 din critica, Ioana Creanga, cu mult inainte de a fi ajuns la ceea ce se cheama jumatatea drumului vietii, in timp ce Irina Coroiu abia daca trecuse peste acest prag.

La sfirsitul slujbei religioase de la Cimitirul Ghencea Militar din ziua de

7 martie, cu doar citeva zile inainte ca Irina Coroiu sa-si poata serba aniversarea, dupa oratia directorului institutiei teatrale in care colega noastra si-a petrecut la Secretariatul literar doar ultima jumatate de an, si dupa ce Cornel Todea a cutezat sa intrerupa cuvintul Sfintiei Sale oficiante care tocmai voia sa pronunte incheierea slujbei din capela, incurajat de acest gest al vicepresedintelui Uniunii teatrale care a vorbit din partea impresionantului numar de oameni de teatru aflati in capela si in jurul ei, m-am socotit dator la rindu-mi sa cer Parintelui oficiant ingaduinta citorva cuvinte neinstitutionale, la care nu stiam ca va trebui sa recurg cu un minut in urma, in calitate de coleg din critica de film si din cinematografie in genere, domeniu caruia Irina Coroiu i-a consacrat cea mai mare parte a existentei sale, cum se spusese oarecum de catre antevorbitori, dar nu din partea cinematografiei insesi. Am spus atunci ca