Reeditat de editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, romanul Marianei Vartic O lume fără mine urmează perspectiva carrolliană asupra universului copilăresc, propunând o povestire introspectivă, în care o nouă Alice explorează, cu aceeaşi uimire a predecesoarei, graniţa dintre lucruri şi cuvinte. Senzaţia stranie, de care nu scapi până la sfârşit, este că toate aceste pagini ar fi trebuit scrise la persoana a treia, dar că, dintr-un motiv obscur, s-a produs o deraiere înspre persoana întâi. Şi aceasta pentru că, dincolo de logica fetiţei mirate, se insinuează la răstimpuri în ecouri vagi, neverosimile, preocupările livreşti, filosofice, ale naratorului adult. Astfel, în culisele povestirii se întrezăreşte adesea ochiul matur al autoarei. Prin urmare, copilăria apare aici în primul rând ca mască, ca exerciţiu de îmblânzire a percepţiei, şi mai puţin ca evocare a unei vârste autentice. Aşa cum Aventurile lui Alice... sunt doar într-o mică măsură o carte pentru copii, tot astfel şi cartea Marianei Vartic este doar într-o mică măsură o carte despre copilărie. Uimirile fetiţei se împletesc cu verva şi inventivitatea lui Humpty-Dumpty (“m-am zgâriat într-un câine şi m-am împiedicat în până mâine”, este răspunsul pe care fetiţa îl dă la un moment dat, prinsă într-un dialog imaginar cu bunica), dar vocea care le pune în scenă poartă amprenta detaşării şi lucidităţii adultului.
Ochiul copilului, cu viziunea lui adamică asupra limbii, în care cuvântul este lipit de lucru, trăieşte permanent exasperarea ciocnirii cu lumea adulţilor, cu lumea substitutelor şi a echivalentelor. Neliniştea şi zbaterea personajului vin din faptul că unitatea de sens se scindează şi devine multiplicitate: Dumbrava minunată nu are de ce să fie povestită cu alte cuvinte, cu “cuvintele voastre:, aşa cum se cere la şcoală. Poeziile, cu atât mai puţin. Dificultatea cea mai mare apare,