Am cunoscut un tînăr român fericit pentru că şi-a găsit de lucru la Poşta Română. Întîi că are de unde cîştiga un ban cinstit, sigur, plătit la dată fixă. Apoi că nu l-a costat cine ştie ce chestie să ajungă acolo. L-a ajutat o cunoştinţă. Nu în ultimul rînd, mi-a argumentat importanţa unei astfel de slujbe printr-o judecată cuceritoare: cum populaţia României aproape că tinde să se împartă numai în tineri care pleacă să muncească în străinătate şi bătrîni care stau acasă aşteptînd scrisori sau pensia, singura instituţie nepîndită de faliment este poşta. Am făcut un calcul sumar. Din start, vreo şase milioane de pensionari. N-am văzut nici o statistică despre numărul celor care au plecat din ţară, dar nu mi-e greu să-mi închipui alte cîteva milioane de compatrioţi împînzind lumea, atîta vreme cît puţine persoane din România pot spune că nu au măcar o rudă sau un vecin plecat să muncească dincolo de graniţe. Dacă mai pun la socoteală şi numărul nehotărîţilor, mai că-mi vine să cred că pe amicul meu de la poştă îl aşteaptă o carieră strălucită. Unde pleacă, cînd pleacă, toţi aceşti oameni, în marea lor majoritate tineri? "Afară" ar fi singurul cuvînt care să acopere diferitele răspunsuri ale celor plecaţi. Acest "afară" (cu varianta "pe-afară", aparţinînd celor care mai au de gînd să se şi întoarcă) pe mine, unul, mă face să mă închipui trăind într-o zonă înconjurată de-un şanţ cu crocodili şi de-un gard cu sîrmă ghimpată. Cu totul întîmplător, mi-a căzut în mînă scrisoarea unui băieţaş de cartier - "detaşat" cu lucrul în Germania - ce-şi chema fratele cu aceleaşi cuvinte care l-au trezit pe Lazăr: "Vino afară!". Desenase şi o hartă amănunţită, ghid practic pentru a ajunge ilegal în Germania, cu observaţii gen hic sunt leones: "Ai grijă! Pe-aici circulă poliţia!" sau "Să-ţi iei apă într-o sticlă! Urmează o porţiune de pădure fără nici un pîrîu!". În fond, ce-ar