Nu mai fusesem de luni bune de zile prin sate. Iar lumea oraşului, prinsă deja în febra (pre)electorală, este altă ţară. Aşa a fost în toţi aceşti ani: ţara în tranziţie îşi trimitea victimele şi deşeurile la ţară, adică în partea (aproape) invizibilă a societăţii, acolo unde nu există sindicate şi greve, iar mămăliga fierbe în ceaunul ei. Unda de şoc a schimbărilor era astfel absorbită, parţial măcar, de acest rezervor de răbdare tăcută peste care se putea pune oricînd şi capacul unui stereotip larg împărtăşit: ţăranul este conservator, are o mentalitate tradiţională. În caz că nemulţumirile se făceau auzite, ele puteau fi astfel uşor antifonate dînd vina tot pe ţăranii care, cu mentalitatea lor neclintită, nu înţeleg schimbarea. Mi-au revenit în minte toate acestea revenind zilele trecute pe uliţe de sat, acolo unde lucrurile se văd - şi se aud - altfel. Dintr-un început, ei au fost înşelaţi de la temelie: "împroprietărirea", adică revenirea la proprietatea pierdută asupra terenurilor, nu a fost făcută pentru ei, nu a urmărit de fapt înstărirea lor, ci mascarea îmbogăţirii altora. Puse în jurisdicţia comisiilor locale de împroprietărire, pămînturile s-au rătăcit printre dosare şi au reapărut de multe ori acolo unde nu te aşteptai. După un deceniu, noul cadastru a făcut parte unor "acaparatori locali", cum i-ar fi numit Henri Stahl, împărţind pămînturile în loturi care valorau cîteva zeci de dolari metrul pătrat şi în terenuri de cîteva milioane de lei hectarul. Ţăranii au rămas cu acestea din urmă, pe celelalte înflorind vile, complexe comerciale şi parcuri industriale, terenuri de vînătoare etc. S-au ales însă şi locuitorii satelor cu ceva, fără îndoială - ceea ce, în sine, este evident un lucru bun. Doar că această "reîmproprietărire", chiar şi deturnată cum a fost, a fost efectul unei legi agrare şi nu agricole, centrate pe proprietate, nu pe productivita