La o lună şi-un pic de la darea în folosinţă, ceasul din Piaţa Universităţii merge puţin înainte. E şi ăsta un gest istoric, să pui ceasul cu doi ani mai devreme, într-o ţară a sfertului academic prins şi abuzat de tot felul de perverşi. Dar e un pas prea mic pentru omenire şi prea mare pentru români: ceasul nostru nu spune decît că sîntem extrem de grăbiţi să parvenim, cu toate că nu ştim prea bine cum. În prea multe cuvinte (aşa cum se obişnuieşte pe aici) v-am spus de fapt că 2009 e data cea mai probabilă de aderare la Uniunea Europeană a celor care au rămas în ţară. Ultimul nu va stinge lumina aşadar, ci va aprinde becurile de pe pista de la Otopeni, să vadă avionul cu documentele oficiale unde să pună roţile. Va fi cu adevărat prea tîrziu, exact ca întîlnirea la Olăneşti, la izvorul 14, cu fata căreia n-ai avut curajul să-i spui c-o iubeai în liceu. Amîndoi veţi fi atunci prea bătrîni ca să mai puteţi face altceva pentru vieţile voastre decît să vi le povestiţi... 20 mai, primul supermarket, prima grevă generală, ultima sticlă de Ci-Co, prima de Coca-Cola, televizorul color şi cablul, Familia Guldenburg şi Clona, transplantul de inimă şi alegerile din 1996, slujba pe plaja de la Mamaia, sucul Tec şi adidaşii Torsion... În 2009, viaţa noastră în zona gri a Europei, cu care ne ameninţau ziarele de opoziţie de la începutul anilor '90, se va fi întîmplat deja. Şi vom fi trăit-o exact aşa de cenuşiu, aşa de prost cum era de presupus avînd în vedere alegerile noastre de ieri şi de azi. Le vom numi atunci greşelile noastre, dar vom fi, ca întotdeauna, gata să le repetăm, cu încăpăţînarea cîinelui care încearcă în fiecare zi lungimea lanţului, aceeaşi. Bineînţeles. România va fi mai sofisticată, asta şi datorită celor zece mii de inşi care trăiesc în Bucureşti şi citesc T3, revista de gadgeturi, nici unul mai ieftin decît salariul mediu pe economie, atunci şi acu