Am avut o discuţie serioasă cu Monica despre cartea de muncă, în urmă cu un an, pe fostul bulevard al Victoriei Socialismului, întorcîndu-ne de la un festival al berii. Muzica şi berea încă ne vîjîiau în cap, iar eu încercam să-i explic Monicăi avantajele de a supravieţui din colaborări, plăcerea de a semna un contract de cesiune de drept de autor care nu te obligă la mai nimic şi nu te înregimentează. Îi mai povesteam şi despre satisfacţia de a presta un serviciu şi după aceea de a primi banii, fără chitanţe şi plic cu numele tău, doar cu strîngeri de mînă şi cu "mulţumesc"-ul de rigoare, senzaţia că închei o adevărată "afacere", bazată doar pe încredere, suspendată undeva, în afara legii. Întreg acest amestec de trăiri şi evadările aventuroase din lumea birocraţiei, a ştampilelor, a domnişoarelor pragmatice "de la contabilitate", a CNP-urilor tale înscrise pe zeci de foi de hîrtie îţi poate da, la un moment dat, satisfacţia că eşti un răzbătător free-launcer într-o ţară în care cărţile de muncă şi stabilitatea postului sînt uneori mai rîvnite decît salariul în sine. Monica visa la cartea de muncă încă de pe băncile facultăţii şi se uita la mine neîncrezătoare. "Dar ce o să te faci tu la pensie, dacă continui aşa?" Întrebarea mi-era binecunoscută de la părinţii mei, îngrijoraţi de atitudinea mea "faţă de muncă", dar nu mă aşteptam ca fata slăbuţă, visătoare, cu doi ani mai mică decît mine să aibă o astfel de preocupare. Am încercat să înţeleg diferenţele de mentalitate dintre noi. Ea îşi plănuia viitorul pentru următorii cel puţin patruzeci de ani, eu nu mă gîndeam decît la cum să mai "împuşc" nişte bani, pe termen scurt. N-am stat să analizez care dintre noi are mai multă dreptate, căci m-am revoltat împotriva perspectivei unei bătrîneţi "liniştite", cu un poştaş care îţi sună la uşă o dată pe lună, aducîndu-ţi banii pentru pîine şi lapte. Atunci mi-am jura