În una din întrevederile cu profesorul clinician Gabriel Ungureanu îmi este resuscitată figura unui personaj inconfundabil al medicinei ieşene postbelice, academicianul Ion Enescu. Inconfundabil, se-nţelege, nu prin ambiţii de accedere ci, dimpotrivă, prin distincţia nativă a omului ales. Întîmplarea face ca eu însumi - într-un tulbure interstiţiu - să mă fi bucurat de sugestia, doar de sugestia savantului, atît de fin prevenitoare, de a părăsi falsa obsesie a unei maladii gastrice şi de a-mi linişti, înainte de toate, nervii. Însoţindu-l cam tot pe-atunci, pe Geo Bogza în fugosul lui periplu moldovenesc, prima întrebare a scriitorului (academician), în momentul în care mi-a întins mîna, a fost referitoare la medicul ieşean: Ce mai face academicianul Ion Enescu? După care a urmat imediat, în inegalabilu-i şart, desenarea figurii nobil-rezervate a savantului într-o academie care derapa tot mai mult în impostură. Evocarea profesorului Ungureanu constă însă nu într-un panegiric anost, ci în decuparea episodului în care, înconjurat de tinerii săi discipoli, profesorul Enescu încerca diagnosticarea unui sindrom. Pe fondul acesta de respectuoasă seriozitate, una din junele colege, rubensiană de felul ei, îşi reazemă multevidenta-i rotunjime de biroul savantului cu bărbuţă grizonată. Stupoare! Dar numai între tinerii aspiranţi. Nu şi privindu-l pe veneratul medic. Acesta neobservînd, făcîndu-se că nu observă firava... hărţuire sexuală. Părăsind cabinetul profesorului Ungureanu şi ajungînd la atelier, realizez, brusc, în ce lume ne mişcăm. Nu e de fapt nici o noutate în privinţa asta, dar colorata evocare îmi răscoleşte panoplia amintirilor, făcîndu-mă să amîn, o clipă, şevaletul şi să notez, cu plăcerea proaspătă a redescoperirii, cîteva figuri emblematice ale distincţiei întruchipate. Naiv antidot la grobianismul generalizat al zilei. Doar ca minimă salvare individual