Timpul s-a oprit si s-a comprimat intr-un apartament de pe strada Mugurilor, din Timisoara. Locul in care doi batrani au trait dupa regulile sistemului. Au muncit o viata, si-au platit darile catre stat, si-au platit intretinerea la zi. Statul i-a lasat sa moara de foame. La propriu. Un batran scheletic s-a asezat cuminte pe pat si a murit de foame. Nicolae Staniloiu Stoian s-a stins sub ochii mamei sale paralizate... Absolvent de arhitectura, a fost omul care a proiectat cladirea U.M.T.-ului. Acum, la 67 de ani, cumpara un ou pe care il impartea cu mama sa. Un kilogram de cartofi era pentru ei mancarea pe o saptamana. “Cina” consta dintr-o cana cu apa. Aceeasi viata, zi de zi, luna de luna, an de an. Imaginea acelui batran, al carui cadavru arata exact ca si corpurile din gropile comune de la Auschwitz, ar trebui sa ne bantuie. Cum tin in fata acestui caz toate povestile cu protectia sociala, cu cosul zilnic, cu indexari si recorelari de pensie? Cine ar trebui sa plateasca pentru condamnarea la moarte a acestui om? Cine plateste pentru toti romanii care isi gasesc sfarsitul in acelasi mod si despre care ziaristii nu afla? Cum se simt cei care stabilesc ca Romania aloca prea multi bani pentru pensii si protectie sociala? Cum dorm cei care fac reduceri pe listele de medicamente compensate, stiind ca fiecare produs farmaceutic taiat de pe acea bucata de hartie va insemna moartea a mii de oamenii care au singura vina de a se fi nascut in Romania? Stati la coada la bacanie si incercati sa-i vedeti pe cei care cumpara parizer de 10.000 de lei, intinzandu-i vanzatorului, cu maini tremurande, bancnota de 10.000 de lei. Uitati-va in piete, dupa batranele care cumpara rosii stricate, pentru ca nu isi permit altceva. Nu va mai faceti ca nu-i observati pe cei care scurma in tomberoane dupa o carmoaja de paine, pe cei care va trag de poalele hainei atunci cand mergeti la biseric