Nu l-am cunoscut pe Radu Albala. Nimic din felul meu de a fi nu putea sa intersecteze sfera intereselor sale in rastimpul cit am batut Bucurestii, la cele mai diferite ore, prin cele mai neobisnuite cotloane. (Asta am facut-o minat de acea dragoste nefericita, care tisneste din pieptul oricarui Rubempre in fata oricarui Paris.
Ca am scapat oarecum din „mrejele fiarei“, asta e alta poveste.) Se poate sa-l fi vazut pe undeva, dat fiind ca o vreme am flanat, inevitabil, prin locurile pe unde dinsul traversa si traia noptile. Chiar si la 2 Mai am fost o lunga perioada, dar nimeni n-a stiut sa-mi atraga atentia ca „domnul acela este Radu Albala“...
Si totusi, traseul meu s-a intersectat cu al maestrului cel putin o data, macar la modul fictional, de nu absolut real si senzational in egala masura. Voi povesti cindva, sigur, amanuntele. Aici pot dezvalui numai ca eu stiu cine era personajul care a cumparat Propyläen Kunstgeschichte de la cel numit Vlad, in proza cu titlul imprumutat de tiparitura nemteasca.
O altfel de intilnire poate fi numita lectura pe care am facut-o la 20 de ani volumului publicat in 1962, Proza istorica latina, in traducerea distinsului carturar.
Nici pina azi n-am reusit sa alung regretul ca mie nu mi-a fost dat sa invat latineste la timp, cu un profesor exigent, de moda veche, asa cum a avut norocul un var al meu, care-si ride acum de modul in care „comit“ ablativul – parca l-as bea!...
Sa nu fac din ce n-a fost ce n-o sa fie. Textele lui Caesar, Sallustius, Titus Livius, Curtius, Tacitus ori Suetonius vor fi fost pentru mintea mea model formativ, nu-mi dau seama; eu le-am citit intii pentru fapte, apoi pentru stil. Nu mai stiu de unde aflasem ca scoala prozei latine este cea mai buna pentru definirea unei amprente narative singulare. Azi cred ca din toata acea scoala am capatat doar gustul pentru „ist