Un scriitor elveţian se decide să refacă traseul copilăriei şi tinereţii pe care mama lui, împreună cu bunicii, le-au petrecut în Bucureştii începutului de veac XX. Urgenţa acestei expediţii în trecut şi în necunoscut este dictată de destrămarea tot mai accelerată a memoriei mamei, ajunsă la anii înaintaţi ai senectuţii... În loc să asiste neputincios la agravarea amneziei, fiul se decide să reconstituie acel trecut evanescent, tezaurizînd toate detaliile furnizate de povestirile mamei, de albumele de fotografii ale familiei, de informaţiile documentare. Şi porneşte la drum - obţinînd din partea mamei promisiunea că îl va aştepta pînă cînd se va reîntoarce din Bucureşti. Amîndoi se ţin de cuvînt. Mama reintră în posesia îndepărtatei sale copilării şi tinereţi, prin povestirile fiului care în Bucureştiul zilelor noastre a căutat (şi pare a fi găsit) urmele unui topos real şi imaginar în acelaşi timp. Acesta ar fi pe scurt subiectul romanului lui Christian Haller Muzica înghiţită, o scriere bergsoniană, proustiană, nu doar sub aspect tematic. Căci la apariţia lui în Elveţia, romanul - primit foarte favorabil de cronicarii literari în presa scrisă - a fost receptat în prelungirea celor mai strălucite tradiţii ale prozei de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Această congruenţă internă între temă şi scriitură este doar una din sursele farmecului nebănuit care se degajă la lectura romanului Muzica înghiţită. Cititorii români au acum şansa să se convingă de veracitatea afirmaţiei, căci romanul lui Christian Haller a apărut zilele acestea la Editura Polirom, în traducerea Norei Iuga. L-am întîlnit pe autor la Akademie Schloss Solitude, lîngă Stuttgart, unde venise să asiste la lansarea volumului de versuri al Norei Iuga, Autobuzul cu cocoşaţi, în traducerea germană a lui Ernest Wichner. Am avut şansa de a fi stat de vorbă cu Christian