Nu ştiu dacã Dante Alighieri e primul care,-n De vulgari eloquentia, clasificã limbile în funcţie de particula afirmativã "da".
Conform acesteia, un idiom aparte e cel tedesc (sau, cum îi spunem noi, germanic), în care "da"-ul este jò. Sau, mai degrabã, era astfel la începutul lui Trecento, cînd îl înregistreazã Dante... Altminteri, termenul acesta (care,-n englezã, este yes, iar în germanã, este ja) comportã numeroase versiuni vernaculare, — dovadã, dincolo de tomurile docte, acest catren ocazional al lui Ion Barbu (în care este elogiatã o aşa-zisã "Jos-Saxonã", o Nieder-Sächsine adicã, — o veche Freudenmädchen, anume Else Erhardt): "Robitã ora, ca o turmã/ Ascultã-acestei dulci Cloé/ Cînd ea o cheamã ori o curmã/ În hanovreza ei: O, ye!"
Cît despre limbile neolatine, acestea, dupã "da"-ul lor, sunt trei (în, desigur, scrierea lui Dante): limba de oc, adicã occitana (care se mai cheamã provensalã); limba de oïl (devenit oui), franceza; limba de sì, în fine, — italiana. Italia însãşi e, de altfel, dupã ilustrul florentin (cf. Inf. XXXIII, 80) "şilţ bel paese là dove il sì suona", — "frumoasa ţarã unde sì rãsunã".
(Limbã de sì, spaniola e amintitã doar în treacãt, iar portugheza, ignoratã).
riginea celor trei "da"-uri e, bineînţeles, limba latinã: oc provine din pronumele demonstrativ neutru hoc "acesta"; oïl, din acelaşi hoc, redus la o şi întãrit prin pronumele personal il (sorgintea cãruia este pronumele adjectival demonstrativ ille "acela"); sì, din adverbul sic "aşa", "(într-) astfel".
În virtutea faptului cã "da"-ul romanilor fusese sic, Dante înclinã sã acorde o anume preeminenţã (sau întîietate) limbii lui materne, italiana.
Potrivit clasificãrii amintite, româna (pe care Dante o ignorã, — şi nici n-ar fi putut sã facã altfel) este un grai de "da".
Obîrşia cuvîntului e slavã: rãspund afirmativ la întrebãri
