O lume întreagă a fost zguduită de imaginile cu decapitarea tînărului american de către irakieni. A doua zi după difuzarea acestor imagini, am stat de vorbă cu oameni de-a dreptul marcaţi de ceea ce văzuseră. Ba chiar unele persoane nici nu se uitaseră la cumplita scenă (luaţi prin surprindere, întorseseră în ultimul moment privirea, să o evite), dar nu-şi puteau scoate din cap ţipetele victimei. În fine, unii au preferat să vadă, masochist, scena de mai multe ori, a doua zi, la lucru; în multe firme au circulat e-mail-uri cu filmuleţul integral al decapitării (varianta necenzurată, desigur), la care oamenii, în general bărbaţii, se uitau înfioraţi, dar curioşi să nu piardă nici cel mai mic detaliu, aşa cum mulţi dintre ei o fac cu scenele porno hardcore (eterna legătură dintre Eros şi Thanatos, nu?). Şi, cu ocazia aceasta, au revenit la modă, tot pe Internet, şi alte filmuleţe cu tăieri de beregate, aşa cum este mai vechiul "spot" filmat în Cecenia. Desigur, filmele ne invadează televizorul şi, implicit, subconştientul, cu tot felul de atrocităţi. Vedem lucruri groaznice, pe lîngă care tăiatul gîtului poate fi o simplă banalitate. Ba, mai mult, în unele cazuri (cum este în filmul Kill Bill), decapitările, însoţite de fîntîni arteziene de sînge, devin chiar amuzante, pentru ca, pînă la urmă, prin repetarea lor la nesfîrşit, să nu mai stîrnească aproape nici o reacţie. Toate acestea, însă, nu ne vaccinează, se pare, împotriva ororilor care se întîmplă în realitate. În filme, cu toate că nu conştientizăm de fiecare dată, ştim cumva că nimeni nu moare şi că sîngele, chiar dacă abundent, este o simplă vopsea roşie. O baltă de sînge reală pe care o vedem la televizor este mai "tare" decît cea mai grozavă tortură, redată în cele mai mici detalii, dintr-un film. În plus, realitatea are şi "avantajul" că naşte

în noi sentimentele de identificare (cu victimele, î