Martea trecuta, pe 4 mai, Teatrul ACT si dramAcum2 au organizat prima dintr-o serie de intilniri menite sa aduca in fata tinerilor viitori dramaturgi teme noi si o noua modalitate de abordare a lor – altfel spus, o noua atitudine teatrala. De data aceasta, discutia a plecat de la cartea lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir O lume disparuta, pentru a aduce in centru cotidianul Epocii de Aur, cu eugeniile lui, Brifcor-ul, cozile la tacimuri, Europa Libera si formatia Mondial. A fost doar inceputul pentru o initiativa care vrea – si o va face – sa schimbe, mai bine mai tirziu decit niciodata, fata teatrului romanesc.
Patru tineri in jur de 30 de ani s-au decis in urma cu 3 ani sa-ncerce o, cum ii spuneau ei, „exorcizare a experientei personale“ in texte in care-si povesteau propria istorie de copii, adolescenti, liceeni ai anilor ’70-’80. In prima lor carte, partea memorialistica era de fapt subiectul unui singur capitol (cel care da numele intilnirii de la Teatrul ACT, Comunismul pe intelesul copiilor), extins in al doilea volum, O lume disparuta, la intreaga carte. Au facut-o dintr-o suma de motive pe care le si explica in prefata, dar care s-ar putea rezuma in principiu la doua: pentru ca subconstientul colectiv al prezentului si, implicit, identitatea noastra colectiva datoreaza (si e normal s-o faca) foarte mult trecutului, si fiindca, pentru a ne putea asuma (evalua, spune Ricoeur) acest prezent si a lua in miini viitorul, primul pas e o demitizare a memoriei.
O intrebare pertinenta care si-ar cere un raspuns de la bun inceput este de ce am ales ca punct de plecare pentru discutarea potentialului teatral al temei cotidianului comunist aceasta carte si nu una de istorie orala pura, asa cum e Anii ’80 si bucurestenii, un proiect multimedia precum Dacia 1300 – generatia mea al lui Stefan Constantinescu sau un
