Filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, a stărnit, la răndul lui, nenumărate patimi. Patimi la casa de bilete, patimi în discuţiile private, patimi în discuţiile publice şi în presa de toate felurile. De la evaluări de principiu şi pănă la acuze grave, de la suspiciuni de antisemitism şi pănă la cele de anticreştinism, de la entuziasme juvenile şi pănă la negaţii halucinate s-a testat cam totul. Vorba celebrului banc din epoca de aur, doar cu cianură nu s-a încercat ăncă. |n acest timp filmul rulează cu toate motoarele în funcţiune, ăncasările au ăntrecut orice aşteptări şi, în mod sigur, cel puţin vreo căteva nominalizări la Oscar stau la păndă, mustăcesc şi scot limba mai ceva ca Barabas în momentul eliberării. De unde vin aceste atitudini flagrant contradictorii şi de ce se manifestă ele cu atăta vehemenţă, iată o întrebare al cărei răspuns reflectă, în mare măsură, chiar rigoarea şi acurateţea înţelegerii filmului.
Un asemenea produs artistic, indiferent cum ar fi el realizat, nu poate să nu stărnească dispute măcar şi numai pentru simplul fapt că el este suspect ontologic, dacă se poate spune aşa. În clipa în care o formă culturală iese din cadrele imaginarului pur sau din acelea, şi ele cvasifictive, ale unor cazuri particulare, şi se raportează nemijlocit la modele acreditate sau, cum este cazul Patimilor�, la episoade exemplare din destinul umanităţii, percepţia lor nu poate fi detaşată de reperul pe care singure şi-l fixează. A citi, de pildă, Viaţa lui Iisus a lui Renan, Evanghelia după Isus Cristos a lui Saramago, sau oricare alt text de aceeaşi natură, detaşănd aspectul literar de sursa evenghelică trădează, în cel mai bun caz, o gravă carenţă de lectură. Pentru că oricăt ar fi opera artistică de singulară ca fapt de găndire şi de creaţie şi de ireptabilă ca experienţă de construcţie, lectura este integratoare şi nu autistă, ea rela