În 1919, când apare volumul Calvarul, la Editura universală Alcalay, Liviu Rebreanu avea 34 de ani, era un publicist cunoscut îndeosebi din cronicile de teatru şi un prozator puţin creditat şi comentat, care publicase câteva volume de nuvele: Frământări (1912), Golanii şi Mărturisire (ambele în 1916), Răfuiala (1919). în 1919 Liviu Rebreanu era creditat ca un nuvelist modest, despre care, până atunci, cele mai riscante aprecieri superlative formulase numai Mihail Dragomirescu. Luând în seamă, pe deasupra, şi condiţiile nefaste ale războiului, ale absenţei unei vieţi literare coerente care abia se reorganiza, nu e deci de mirare că volumul Calvarul nu s-a bucurat de nici o receptare semnificativă. Cartea beneficiază doar de o notiţă de semnalare a apariţiei în revista "Sburătorul", unde Liviu Rebreanu era un fel de secretar de redacţie, mâna dreaptă a lui E. Lovinescu. Şi mai ciudat este că prozatorul nu-şi va mai reedita niciodată cartea, care se va pierde pentru contemporani într-un fond pasiv aproape neglijabil.

Calvarul i s-a impus scriitorului ca o urgenţă de redactare, fără vechime de sertar, determinându-l să lase deoparte toate celelalte proiecte, în miezul cărora trăia. Liviu Rebreanu lucrează repede şi eficient la Calvarul, cam din decembrie 1918, când începe redactarea la Iaşi, unde se afla refugiat în ultimul an de război, şi până în martie 1919, când manuscrisul e gata pentru tipar, la Bucureşti. în Avertisment, un fel de prefaţă a cărţii, autorul îşi numeşte de câteva ori naraţiunea drept "povestire" ("povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată"), dar în final schimbă categorisirea, oricum foarte discutabilă, cu aceea de roman: "Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume". Cu alte cuvinte, Calvarul "pare un ro