S-au implinit 14 ani de experienta electorala „democratica“ in Romania post-decembrista. Pentru partidele angajate in campania electorala, faptul a ramas oarecum neobservat. In vreme ce presedintele tuturor romanilor este un martor teribil de partial al pregatirii alegerilor locale si generale din anul de gratie 2004, rememorarea momentului 20 mai 1990 a fost inca un delicios prilej de etalare, pe ecranele televizoarelor, la Starea Natiunii, intr-un monolog vag intrerupt de clatinarile din cap ale moderatorului si ale ziaristului invitat in platou si de aprobari respectuoase ale unui sir de stereotipuri – mereu aceleasi –, brasate de Ion Iliescu in toata perioada tranzitiei.
Ion Iliescu a facut insa mai mult decit sa reconstruiasca, senin si abil, trecutul recent al scurtei si tristei istorii a multipartidismului postdecembrist romanesc. Indelung exersata, practica reconstruirii permanente a unui trecut pe masura unui prezent din ce in ce mai greu de descurcat e o moneda atit de curenta pentru partidul care a detinut, sub diverse denumiri, puterea politica in ultimii ani, incit a devenit o strategie fara de care PSD-ul in sine nu poate fi in intregime definit.
Seful statului a mers insa mai departe. El a dorit cu orice pret sa tina partidelor de opozitie o lectie de istorie si de inteligenta politica. Nu oricum, ci cu o condescendenta coplesitoare, izvorita direct din rezervele nesecate de viclenie politica tezaurizate de Ion Iliescu si transmise generatiei de schimb, care iese astazi la atac, mai nou si prin candidatul PSD la Primaria Bucurestiului. Ion Iliescu a atras atentia partidelor de opozitie – mai ales celor care, intr-o formula sau alta, au fost implicate in momentul electoral 1990 – ca, daca este sa gaseasca un responsabil pentru esecul teribil inregistrat in 1990, el trebuie cautat in fenomenul Piata Universitatii, si nu in campania el
