Pana mai ieri credeam ca jurnalistii cad la datorie numai pe front, in timp ce transmit reportaje de razboi... Ni s-a confirmat, in Romania anului de gratie 2004, ca ziaristii pot muri la datorie si din cauza ignorantei autoritatilor. Doi jurnalisti de teren, plecati sa documenteze ceea ce se anunta un banal accident de circulatie, au cazut victime unor autoritati care nu au vazut sau au ignorat pericolul mortii care plutea in aer. Elena Popescu si Ionut Barbu, cei doi tineri ziaristi ai Antenei 1, au murit facandu-si datoria. Elena a murit cu microfonul in mana. Ionut si-a vazut moartea venind prin propria camera de luat vederi... Nu s-au dat, nici unul, nici altul, nici un pas inapoi. Stiau ca sunt in teren ca sa dea informatia calda, sa dea reportajul cat mai bine documentat, cu imagini cat mai elocvente. Voiau sa fie primii in aceasta meserie contracronometru. Si au fost, dar pretul pe care l-au platit a fost mult, mult prea mare... In locul Elenei si al lui Ionut puteau si pot fi oricand alti ziaristi care nu vor altceva decat sa-si faca treaba cat mai bine, sa-si informeze cat mai bine, cat mai in amanunt, cititorul sau telespectatorul. Consumatorul de media vede doar partea frumoasa, idilica a meseriei. Daca o vede. Nu stie, nu are de unde sa stie ca pentru jurnalistul de teren, care, intr-adevar, isi iubeste si isi respecta meseria, publicul pentru care lucreaza, nu exista nici o diferenta intre zi si noapte, nu exista sarbatori, nu exista, adeseori, nici concedii. Nu stie ca acesti oameni sunt dependenti de eveniment ca un bolnav, de perfuzii. Nu stie ca, de cele mai multe ori, oamenii acestia isi sacrifica viata personala in favoarea profesiei : un telefon primit in Ajunul Craciunului, de Revelion, de Paste sau in miez de noapte este suficient pentru ca ei, jurnalistii de teren, sa fie, in doar cateva minute, in miezul evenimentelor. Cand pleaca stiu doar c