Consider că orice definiţie echilibrată am da culturii, ea trebuie să includă mijloacele de informare în masă ca medii culturale, avînd acelaşi statut cu instituţiile culturale consacrate: muzeele, bibliotecile, editurile, teatrele, arhivele etc. Numai că, de cele mai multe ori, nu numai mediul ca atare este acuzat, ci şi, mai ales, conţinutul programelor televizuale. Atacul asupra televiziunii se exercită, în acest caz, pe două paliere: calitativ şi cantitativ. Pe de o parte, televiziunea este considerată, prin excelenţă, un mediu anticultural, incapabil să se transforme - un mediu sortit, din naştere, anticulturii, inculturii, kitsch-ului şi prostului-gust. Pe de altă parte, i se recunoaşte televiziunii capacitatea tehnică de a fi difuzor de cultură, dar acuza constă tocmai în faptul că serviciile de programe avînd conţinut considerat "cultural" strîng puţine procente din totalul emisiunilor difuzate. Pornind de la dificultatea stabilirii unei definiţii cvasiunanim acceptate a culturii, în lipsa definirii termenilor, dezbaterea publică din România s-a purtat în interiorul cîtorva grupuri de influenţă, între care cel academic şi cel politic s-au distins prin punerea la zid a televiziunii, fie din perspectiva calitativă (în cadrul întrunirilor primului grup), fie din cea cantitativă (mai ales între politicieni), nelipsind atitudinile de îmbinare a celor două perspective. Prima dintre ele face casă bună cu orice viziune antimondialistă, anticapitalistă, antimodernistă, antipostmodernistă şi antioccidentală; televiziunea este un fel de unealtă satanică, menită să distrugă civilizaţia tradiţională, fără să pună nimic altceva în loc; este considerată a fi mijlocul preferat de proliferare a nonvalorilor, în dauna valorilor - mai ales a celor naţionale şi a celor clasice. Cu alte cuvinte, televiziunea ar fi agentul de influenţă al valorilor străine - percepute, însă