Lucian VASILIU
Atelier de potcovit inorogi
Editura Junimea,
Colectia „Dictatura si scriitura“,
Iasi, 2003,
248 p.
Antologia poetului Lucian Vasiliu, Atelier de potcovit inorogi (2003), incepe cu Mona-Monada (1981), trece prin Despre felul cum inaintez (1983), ajunge la Fiul Omului (1986), poposeste la Verile dupa Conachi (1990) si culmineaza cu Lucianograme (1999). Cartografiind evolutia poeziei autorului, volumul antologic contine si o prefata a lui Ioan Holban, o serie de referinte critice si note bio-bibliografice. Prin urmare, o editare cuprinzatoare si ajutatoare, o culegere de poezie si despre poezie (respectiv poet).
De la „mona-monade“ la „lucianograme“ drumul nu se dovedeste atit de lung, si in nici un caz definitiv, poate doar cu exceptia poemelor din Verile dupa Conachi, o cotitura sau o abatere mai mult decit reusita a poetului. Daca celelalte volume par a creste firesc unul din celalalt, continuindu-se intru desavirsirea unui proiect mai degraba monocord (monadic sau… lucianogramatic), fara a surprinde prin schimbari majore sau rupturi, Verile dupa Conachi aduce o mutatie si o nuanta binevenite. Vom reveni spre final asupra acestui corpuscul.
Mai intii insa intram in „plina“ metafizica: metafora si lirism vizionar, suflu mistic si parabole ontologice. Mona-Monada, Despre felul cum inaintez, Fiul Omului marturisesc despre un spatiu si un timp aflate in procesul sacralizarii: sentimentul de veneratie pentru divinitate, iubita, lume este deplin si… plin de prezenta (aproape mistica). Exemplaritatea destinului ales si asumarea conditiei umane pina la stadiul suprauman se arata a fi temele majore. Adoptind diverse masti poetice, Lucian Vasiliu se identifica cu fiecare, crede in fiecare si le traieste cu intensitate pe fiecare in parte: poetul-orb, poetul-arlechin, poetul-alchimist. Creion
