N-am mai fost de foarte mult timp la circ, pînă acum o săptămînă. Cînd eram mică, mergeam, dar ştiu că aveam unele rezerve pe care tatăl meu, adept al libertăţii cu orice preţ pentru orice fel de fiinţe, nu neapărat umane, mi le inoculase: animalele pe care le vedeam acolo erau captive, şi destul de chinuite. Lucru valabil, într-o oarecare măsură (luînd în considerare liberul arbitru) şi pentru oamenii implicaţi. Evident, totul spre folosul nostru, al spectatorilor avizi de un periculos genuin, deloc contrafăcut... După '89, am făcut o pauză destul de mare în relaţia cu circul, care, în abstract, continua să mă fascineze: pe de o parte, pentru că fusesem un fan al lui Fram, ursul polar (prima carte citită); şi, pe de alta, tocmai datorită acestui amestec, să-i zicem pervers, între ingenuitate şi cruzime. Dar şi pentru că managerii din tulburii ani '90 ai Circului de Stat s-au dovedit atît ineficienţi, cît şi escroci, reducînd, din varii motive, rezerva de animale ale acestuia la căţei şi gîşte (se zvonea că dresorii îşi vînduseră elefanţii şi tigrii prin deplasările falimentare în străinătate). Treptat, Circul de Stat şi-a revenit şi a găsit o formulă prin care să supravieţuiască şi să prindă spectatorii. Actuala directoare, Brînduşa Novac, se pare că a reuşit să-l reabiliteze, găsind sponsori, dar şi un tip de spectacole care să atragă publicul: o combinaţie între divertismentul de tip revistă, sau şuşă, şi specificul circului în sine (acrobaţii, dresuri, jonglerii...). Cel pe care l-am văzut acum o săptămînă este Robin Hood & co, cu Horia Brenciu şi Doru Octavian

Dumitru. Un spectacol destul de reuşit. Nu datorită celor doi protagonişti, care au fost aşa cum sînt întotdeauna, oferind un soi de comic primar, poate potrivit pentru circ; nu mă pot pronunţa aici, pentru că nu gust genul şuşă şi prefer naivitatea clovnilor adevăraţi, care au cam dispărut, d