Anii ’60 sint marcati, fara indoiala, de o revigorare a lirismului „pur“, dupa o perioada arida, in care dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticista, materializata in simple reportaje lipsite de fior afectiv ori de profunzime ideatica. Reprezentantii proletcultismului isi axeaza discursul – declarativ, epicizant – pe o relatie „placentara“ cu realitatea, creatia lor constituindu-se in reprezentari tautologice ale unor aspecte ale „lumii noi“, festiviste, din care afectele, universul interior, trairile autentice lipseau cu desavirsire. Minerii din Maramures, Lazar de la Rusca de Dan Desliu si multe altele sint opere dictate de o ideologie constringatoare, dogmatica, o ideologie ce impunea literarului anumite modele si tipare prestabilite, inguste si deformatoare. Valoarea estetica devine, asadar, una cu totul secunda, in prim-planul creatiei trecind functia reprezentativa, referentiala, aceea de imitatie servila si artificiala a unei realitati cosmetizate ideologic, o realitate, in fond, agresiva si demonizata.

In acest context, in care marii poeti interbelici sint marginalizati ori interzisi, iar Eminescu insusi e cenzurat in virtutea noii ideologii, poezia proletcultista are un aspect rudimentar, cu semnificatii paupere, epicul fiind in structura ei dominant, in timp ce prozodia, ritmul, rima – purtind ecouri si influente folclorizante – sint cu totul conventionale, lipsite de efect estetic si de interes in ordinea cunoasterii artistice. Poezia isi pierde valoarea pur estetica, de decantare a unor sentimente si trairi autentice, capatind, in schimb, aspectul unor simple „reportaje lirice“, in care mesajul era insuficient prelucrat artistic, prezentat in mod excesiv declarativ, iar tonul – moralizator, cu o etica expusa cu suparatoare evidenta. Se produce, cu alte cuvinte, un clar dezechilibru intre estetic si etic, intre forma si fond, in favoa