Pe o ulita din satul Lanurile, comuna Viziru, iti sare in ochi o casa amplasata pe un teren de 2.000 mp. O casa din chirpici, daca o camera cu un hol mic, la intrare, se poate numi "casa".
Terenul nu este imprejmuit cu gard. A existat, la un moment dat, unul, dar, ulterior, am aflat, a fost distrus de proprietara .
De la sosea spre casa, inaintam pe o carare facuta printre buruieni. In loc sa hraneasca niste cartofi sau oricare alta leguma, ploaia care a cazut in ultimele zile a hranit buruienile. Daca, pe acel teren, s-ar fi cultivat cartofi, o familie de 5 persoane ar fi avut mincarea asigurata pentru citeva luni de zile.
Incetul cu incetul, ajungem la intrarea in casa. Nu exista usa, ci doar doua bucati de placaj, sprijinite de perete, despre care aflam ca tin loc de usa. In holul de la intrare, se afla un butoi gol, o masa si cite un morman de gunoi, in fiecare dintre cele patru colturi ale incaperii. De aici, intram in camera propriu-zisa, una cu gauri in pereti, un dulap si doua paturi.
Pe unul din paturi se afla o vana, iar pe celalalt, niste paturi. Atit. Ceea ce am descris pina aici nu este o casa dintr-o poveste de groaza, ci este locul in care traiesc, singuri, trei copii.
"Am avut si o cana, dar am spart-o azi dimineata"
Ionut si Petrus sint gemeni si au doar 6 ani, iar Ana-Maria este sora lor mai mare. Este doar cu 3 ani mai mare, dar, daca o auzi cum vorbeste, nu-i dai numai atit. Pe masa din hol, sint patru farfurii. Judecind dupa stratul de praf care s-a asezat pe ele, e clar ca acolo nu a mai fost demult mincare. Afara, am mai gasit si o galeata, cea cu care aduc apa, atunci cind se spala.
Haine nu exista nicaieri, probabil cele cu care sint imbracati sint singurele pe care le au.
Cel care ne-a povestit prima data despre conditiile in care traiesc acesti copii a fost bunicul lor, Vasile Chel
