Luni, 10 mai, la doar cateva zile dupa lansarea candidaturii lui Mircea Geoana, scriam in Jurnalul National sub titlul "PD ar trebui sa mai tina la frigider sampania victoriei pe Bucuresti": (…) "Deocamdata, Mircea Geoana are imaginea unui politician facut, artificial, a unui politician de laborator. N-are carisma, n-are caldura, n-are culoare, nu trece rampa. Un excelent functionar, dar un slab om politic prin comparatie cu Traian Basescu. Nu exclud posibilitatea ca Mircea Geoana sa se releve un altfel de politician in confruntarile din campanie. Domnia sa a anuntat insa ca va evita sa se angajeze in confruntari delicate. Cum va reusi atunci sa demonstreze bucurestenilor ca are ceea ce spaniolii numesc cojones?".

In acest portret nu trebuie cautata nici o judecata de valoare. E o simpla judecata de constatare. Politicianul cu cojones continua sa domine in Romania tranzitiei. Intr-o tara a mentalitatii de maidan, unde lelitele aplauda de dupa ostrete pe vlajganul care-i carpeste pe ceilalti, mai slabi in muschi, chiar daca avand de partea lor legea, nu se putea afirma decat politicianul de forta, cu vadite tendinte de a da peste bot celorlalti. Ceausescu a fost invidiat in secret pentru autoritatea sa dictatoriala chiar si de cei care-l contestau. Romanul isi exprima in public simpatia pentru insul subtire, pierdut in roseti delicate, zambind superior cand il injura de mama un badaran. Pe ascuns insa, latin si mahalagiu, el il dispretuieste pe cel care evita tavaleala in colbul maidanului apeland la interventia unui om al legii. Denunta in gura mare dictatura, dar il admira pe conducatorul care-l calareste.

Nostalgia dupa acest gen de politician explica de ce au ramas in memoria colectiva un C.Z. Codreanu, un Ion Antonescu, un Nicolae Ceausescu.

Pe plan european insa s-a afirmat in ultimii ani si un alt tip de politician, intruchipat perfect