Ardelean get-beget, insensibil la farmecul irezistibil al ironiei, marea febleţe a postmodernismului cultivat cu sîrg de colegii săi de generaţie optzecistă, fără prea mult umor, dar posesor al unei tenacităţi puţin obişnuite pe meleagurile noastre, Ion Simuţ are reputaţia unuia dintre cei mai serioşi critici ai momentului literar actual. Autor al unui studiu fundamental despre opera lui Liviu Rebreanu ( Rebreanu dincolo de realism, Biblioteca Revistei "Familia", Oradea, 1997), al unei foarte provocatoare încercări de reevaluare a creaţiei unor scriitori din perioada comunistă (Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi al mai multor volume de analiză a actualităţii literare româneşti, Ion Simuţ s-a aflat mereu în centrul marilor dezbateri de idei care au animat viaţa literară a ultimilor ani.Revizuirile, nevoia de reabilitare a ficţiunii în climatul tulbure al anilor '90, reconfigurarea canonului literar românesc după decembrie 1989, analiza critică a programelor şi manualelor de literatură română din licee, reintroducerea scriitorilor din diaspora (puşi la index în perioada comunistă) în circuitul literaturii române sînt doar cîteva (e drept, cele mai importante) dintre temele actuale de discuţie din viaţa culturală românească. Iar rolul lui Ion Simuţ în aceste dezbateri de idei a fost şi este unul de neocolit. Realmente, criticul orădean are vocaţia marilor teme şi, probabil, dacă în loc de literatură s-ar fi ocupat de politologie, ar fi fost un gînditor de tipul Francis Fukuyama sau Samuel Huntington. La fel ca şi aceştia, Ion Simuţ este interesant în primul rînd prin întrebările pe care (şi; ni) le pune şi doar apoi prin răspunsurile pe care le schiţează. El nu face decît să propună noi provocări, să aducă în discuţie teme de mare actualitate, apte să se transforme instantaneu în contradictorii dezbateri publice.

Reabilitarea ficţ