Saracie. Neputinta. Disperare. Oameni care merg teleghidati pe strada, bantuiti de spectrul facturilor. Fostii invatatori care te-au invatat abecedarul si pe care ii recunosti in coltul pietei, intinzand cu jena mana. Oameni care infunda puscaria nevinovati, scosi din temnita dupa 12 ani de un magistrat care spune, simplu, ca ii pare rau ca le-a distrus viata. Coada de la somaj. Vodca ieftina. Un alcoolic cazut pe strada in care iti recunosti prietenul din copilarie. Colega de facultate de la tara, ajunsa dama de consumatie in Bucuresti. Inginerul ajuns salahor, manat cu suturi in fund de un patron cu trei clase. Fete schimonosite de politicieni care au pierdut sirul minciunilor. Parinti care se sting saraci, care mor de foame prin garsoniere uitate. Ultima privire a mamei, care ramane atintita spre tine, ca un mare semn de intrebare. Copii care raman sa bantuie mai departe pamantul, bantuiti de imaginea parintilor ingropati, la jumatate de norma, la cimitirul saracilor. Aceasta este Romania pentru sute de mii de tineri. Dincolo de ziare, dincolo de televiziuni. Niste lucruri care ne dor si care raman nespuse. Care ne bantuie sufletul zi de zi. Si tupeul de borfas al ministrului care vine sa intrebe, batjocoritor, cu ochii bulbucati de stransoarea cravatei de firma si injectati dupa o noapte de night club : "De ce dracu pleaca tinerii romani afara? Nu le e bine aici?"

Chiar asa. De ce? Ciprian si Ovidiu Costa sunt doi frati timisoreni care s-au suit intr-un tren cu un singur sens. Au plecat, alaturi de alte mii de tineri, ademeniti de luminile de balci ale Occidentului. Gata sa traiasca o viata ca oameni ai nimanui, intr-o tara straina. Sa doarma intr-o masina, cu genunchii la gura, sa munceasca la negru pentru un ban in plus. Pentru o sansa in plus de a scapa de umilinta saraciei. Masina in care cei doi dormeau a fost incendiata. Unul dintre frati a murit, cela