* Elefant / Elephant (SUA, 2003), de Gus Van Sant Cît aţi plăti ca să vedeţi nişte adolescenţi care străbat, iar şi iar, aceleaşi coridoare de liceu? Nu vă grăbiţi cu răspunsul. Sigur, puteţi fi tentaţi să credeţi că, după ce-aţi văzut un adolescent care străbate un coridor, practic i-aţi văzut pe toţi adolescenţii care străbat coridoare; şi e posibil ca, ieşind de la Elefant, să nu mai credeţi asta, ci să fiţi absolut siguri. Pe de altă parte, se prea poate ca la ieşire să nu mai fiţi siguri de nimic. Hai să ne întoarcem la liceenii ăia care, pe o bună bucată de film, se plimbă pe coridoarele liceului Watt (o instituţie fictivă cu un model real - liceul Columbine din orăşelul american Littleton). Poziţia preferată a camerei e în spatele lor, la cîţiva paşi. Limbajul cinematografic convenţional - în special filmul de acţiune - ne-a obişnuit să citim hotărîre în durata şi continuitatea mişcării, să vedem ameninţare în balansul umerilor, să anticipăm scîntei la destinaţie. În loc de asta, liceanul ajunge la bibliotecă, sau la cantină, sau în clasă. Elefant e greu de confundat cu un film de acţiune; cîteva dintre momentele de vîrf ale primei ore sînt săritura unui cîine entuziast, şuşoteala unui grup de fete la trecerea unui băiat şi trecerea prin cadru a unei fete cu ochelari, pe un teren de sport - toate astea în ralanti. Dar vechile condiţionări rămîn la locul lor şi tensiunea nu dispare: la următorul drum, sigur se va întîmpla ceva. Singurul lucru care se întîmplă la următorul drum este că-l recunoaştem - l-am mai făcut. Diferenţa e că acum însoţim alt personaj. Condiţionarea îşi spune iar cuvîntul: atunci cînd un eveniment e reluat din unghiurile mai multor participanţi, înţelegem că e punctul de întîlnire al diferitelor poveşti şi ne aşteptăm ca fiecare perspectivă să îmbogăţească înţelegerea noastră. Dar aici nu există poveşti care să-şi dea întîlnire în f