In celebrul roman al lui George Orwell, 1984, eram introdusi intr-o lume a absurdului, in care o mana de politicieni credeau ca pot fabrica dictatura perfecta. O lume in care toata lumea suspecta pe toata lumea de tradare, in care toti minteau si se minteau, mimand normalitatea, in care fiecare era monitorizat de un "Big Brother" infernal, care nu iti lasa vreo urma de viata personala. Un om a avut curajul sa sparga chingile din jurul lui si sa evadeze. A fost prins, torturat, umilit. In fine, a fost inregimentat. Si totusi, intr-un alt colt al acestei lumi inchistate se nastea cu siguranta un alt rebel. O noua amenintare pentru regatul terorii. Pana la un punct in care dictatura nu va mai putea controla razvratitii. "1984" e una dintre cele mai frumoase parabole ale secolului XX. Ale veacului ororilor de la Auschwitz, ale razboiului rece, ale gulagului comunist. Concluzia e mereu aceeasi : libertatea poate fi acoperita cu sange, poate fi ingradita cu sarma ghimpata, poate fi inchisa in igrasia unei celule. Dar nimeni, niciodata, nu e suficient de puternic incat sa o tina acolo pentru totdeauna.

Oamenii sunt cheia spre aceasta libertate. Unii o au in sange. Altii o considera un blestem, un lucru inutil, un lux pe care nu si-l pot permite. In Romania in aceasta categorie intra cei inoculati cu virusul rosu al comunismului. Cei cu nostalgia statului care iti stabilea drumul in viata si limitele. Cu nostalgia dosarelor si notelor informative de Securitate, a sedintelor de partid si a volumelor omagiale. Oameni care, in momentul in care nu mai au o mana de pupat, intra in panica. In mare parte din cauza acestora mai auzim si azi, in 2004, expresii de genul "disciplina de partid", "pusi la dispozitia partidului", "s-a hotarat la partid". Sunt oameni care se simt in siguranta in carapacea construita de altii, care sunt fericiti sa fie pioni intr-o partida de sah juca