Revenind din turneul efectuat in Austria, orchestra si corul Filarmonicii bucurestene au sustinut, in primele zile din iulie, concertele finale ale stagiunii, propunind, sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, Stabat Mater de Dvorak, lucrare extrem de rar cintata la noi, inscriindu-se insa in seria manifestarilor dedicate implinirii unui veac de la trecerea in nemurire a compozitorului. Poate mai „altfel“ comparativ cu marile sale opusuri, scrisa destul de dificil si „stufos“ pentru ansamblul vocal-simfonic, dar si pentru solisti, partitura a constituit totusi un punct de interes pentru public, atras in general de specificul unor asemenea edificii sonore monumentale, de faptul ca la pupitru s-a aflat un maestru indragit, dar si de componenta cvartetului vocal, care insa nu a fost atit de omogena pe cit am fi sperat, pentru ca solistii au evoluat pe coordonate extrem de diverse sub aspect timbral, stilistic etc., astfel incit o relationare reala nu a fost posibila.

Aspectul eterogen a devenit si mai pregnant in momentele solistice, cind soprana Ramona Eremia fie nu s-a auzit in registrul mediu-grav, fie a fost stridenta si incerta in acut, mezzosoprana Aura Twarowska a incintat prin frumusetea si generozitatea glasului, prin frazarea eleganta si expresivitatea cu care a investit discursul muzical, tenorul ceh Jan Vacik a etalat o voce robusta, penetranta, dar incapabila sa realizeze rafinamente interpretative, poate si din cauza problemelor tehnice evidente, iar basul George Crasnaru ne-a reamintit de zilele sale de glorie, glasul pastrindu-si caldura si rotunjimea de catifea, condus cu stiinta, dar acoperit adesea de intensitatea orchestral-corala (de altfel adesea excesiva). Conducind cu gestica sa inconfundabila, Cristian Mandeal a reusit sa contureze linia ampla a lucrarii, planurile contrastante destul de pregnante, momentele de apoteoza si cele d