Acum vreo doua luni, mi-am tarat jumatatea la o piesa de teatru. Cum stiam deja ca nu l-ar fi motivat daca ii spuneam ca e o creatie faimoasa a unui dramaturg cat se poate de celebru, i-am explicat ca urma sa se rada mult si ca reprezentatia continea o tona de bancuri foarte actualizate. Cum nici asta nu i-a infrant reticentele fata de orice forma de divertisment care nu are nimic de-a face cu un monitor sau un hard disk, am recurs la cea mai disperata si josnica modalitate de convingere: santajul. Fara a intra in amanunte mai mult sau mai putin interesante sau picante, voi spune doar ca a functionat.

Din fericire, piesa i-a placut foarte mult, mai putin partea in care cateva adolescente infierbantate s-au lansat in tipete, chiuituri si oftaturi prelungite si sugestive de fiecare data cand unul dintre actori isi facea aparitia, momente in care nu se mai auzea nimic din replicile protagonistilor. Si cum rolul vedetei cu pricina era oarecum principal, actorul a intrat de multe ori pe scena, momente in care bietele fete localizate chiar in spatele nostru erau brusc lovite de vreo durere misterioasa si incepeau sa geama. La un moment dat, atmosfera se infierbantase de parca ne aflam la un concert sustinut de cine stie ce tinerei idolatrizati de prepubere, iar eu asteptam cu profund interes sa vad ceva sutiene si alte elemente de lenjerie intima zburand vesele catre scena, asa cum e obiceiul. La finalul piesei se parea ca spectatoarele entuziasmate aveau sa arunce macar o bluza-ceva, dar s-or fi gandit ca era racoare afara, asa ca nici un proiectil vestimentar nu a fost lansat in final catre actorul provocator de gemete. Oricum, sunt convinsa ca as fi scutit mult timp si multe discutii daca i-as fi spus persoanei refractare la teatru ca, de fapt, in cadrul piesei aveau sa se produca si mai multe fiinte de sex feminin dornice de afirmare (chiar daca