Cenzura temporală dintre volume, de şaisprezece ani, care ar fi putut constitui o falie a acestei antologii, de abia se observă în poezia lui Matei Vişniec: "eleganţa stilistică" de care vorbea Alex Ştefănescu se conservă perfect, ba chiar şi anumite leitmotive tematice rămân constante (figura "poetului"). Glosând pe marginea comentariilor acestui critic literar, el îl numea pe Vişniec "britanicul literaturii noastre", observaţie pe care aş amenda-o incluzând şi poezia americană. Economia la cuvinte a lui Vişniec e prezentă şi la englezul Philip Larkin (care, ca şi poetul în cauză, manevrează expert oralitatea limbajului cotidian), dar şi la americanul e.e. cummings, cu care Vişniec are în comun o disponibilitate pentru aranjamentul tipografic neconvenţional. Şi totuşi, chiar dacă stilul sobru se păstrează, ceva se schimbă...
În primul rând, natura postmodernismului pe care-l practică Vişniec. Un postmodernism actualmente deziluzionat, în care sensul nu există sau nu poate fi formulat ("ai computer, încearcă acum să spui măcar/ un singur adevăr despre tine (nici/ n-a mai fost cazul, timpul s-a schimbat..." 2 Ianuarie) şi de aceea intertextualitatea (care avea o pondere semnificativă în primele volume) tinde la zero în aceste poeme, căci poezia şi-a pierdut definitiv menirea de a exprima "trăiri universal valabile". Nici omul nu mai ocupă vârful piramidei creaţiei ("pâş pâş pe fundul oceanului/ două languste, eu şi tu/ ne ducem, a venit clipa/ nu ştim unde dar ştim că trebuie/ să fim în mişcare" " Eu şi tu), ca atare poezia "se democratizează": vorbeşte şi insecta, şi animalul, şi bobul de mac (ca să nu amintim de pitici ori spiriduşi). Poezia nu mai e "iluminare", ca pe vremea lui Rimbaud, ci o suită de întâmplări cărora nu li se impune o organizare ierarhică (una nu e mai semnificativă decât alta). Experienţele aşa-zise fundamentale nu par să aib