Poate că i-aţi mătrăşit rapid şi fără mustrări de conştiinţă inutile din cercul acela restrîns şi mai cu seamă restrictiv al muzicii româneşti cu pretenţii. ("Cu pretenţii": expresie de bine care va să însemne stil cu dichis, nonconformism, mesaj, virtuozitate, alte chestii de felul ăsta. Exclus furlandiseala.) Poate că i-aţi azvîrlit fără milă de la prima lor melodie laolaltă cu plebea comercială pentru care, se ştie, un intelectual serios şi mai ales grav nu va da nicicînd doi bani. (De aici, ca o consecinţă logică, şi marginalizarea de care unii se plîng neîncetat, dar pe care aceiaşi oameni o gustă cu o voluptate care te pune pe gînduri.) Poate că le-aţi zîmbit fugar, fără să-i fi luat prea mult în seamă. (Lîngă inima mea, mamea, mamea, vine inima ta, ta-ta, ta-ta...) Poate că refrenele lor v-au zgîndărit auzul fără ca voinţa dumneavoastră să aibă ceva de spus în privinţa asta, de unde se explică şi delăsarea cu care este întîmpinat aproape orice hit de vară în ceea ce priveşte numele melodiei sau al formaţiei. (Test: cum se numesc cei care cîntă giugiuca...?) Poate v-a dezamăgit În haine noi şi de atunci i-aţi părăsit, i-aţi uitat, i-aţi lăsat baltă, le-aţi pus cruce, iar de atunci nu aţi mai ştiut - sau nu aţi mai vrut să ştiţi - nimic despre ei. (În haine noi - album Vank nu din cale afară de reuşit, care a schimbat, în esenţă, chitara cu un keyboard mai şlăgăros, lălîu şi pop.) În fine, poate că lucrurile astea de mai sus nu cer neapărat contraargumente sau schimburi pătimaşe de idei, ci doar o mai mare lejeritate în a înţelege şi a nuanţa. Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră au ştiut (sau îşi mai

aduc aminte) de acei Vank curat underground şi punk care le făceau concurenţă celor de la Zob pe la mijlocul anilor '90. Talentul era la locul lui, muzicalitatea aşijderea. Faptul că au renunţat la acel stil pentru un brit-pop ferchezuit şi simpatic, în o