Cosmin MANOLACHE
Ce fata cumplita am
Prefata de Paul Cernat,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“,
Iasi, 2004, 208 p.
S-a nascut in ianuarie 1973, a facut Facultatea de Graniceri si lucreaza de ceva timp la Muzeul Taranului Roman. Fulgurant, cititorul cu preocupari etnologice, antropologice sau de istorie orala s-a intilnit cu el intr-un volum colectiv despre sarbatorile la romani, in Arca lui Noe, Anii ’80 si bucurestenii ori in revista Martor. Ce fata cumplita am, cartea de proza scurta publicata de Polirom in colectia „Ego. Proza“, e debutul in fictiune al lui Cosmin Manolache.
Ca prozator, Manolache e un autor destul de greu de aproximat. Pe de o parte, nu toate textele volumului au cap, coada si continut (desi stilul in care sint scrise le ajuta destul de mult s-o mimeze, ca-n Ridicati-va, notatie in cheie minora a unei conferinte a lui Andrei Serban), pe de alta, in cele mai multe, aliajul de absurd si finete a detaliului realist, proiectie mitologizanta a notatiei biografice directe si neasteptate plonjari inapoi in neantul derizoriului formeaza un material literar de o originalitate improbabila, sfidind orice asteptare narativa.
Paul Cernat avea dreptate vorbind (in prefata cartii) despre antifraza ca trasatura definitorie a scrisului lui Cosmin Manolache; prozele lui sint viraje cu scirtiit de roti, la 180 de grade, nascute dintr-un excesiv simt al ridicolului fictional – cumva, un mod de a vedea lucrurile care-l desparte definitiv de alti „maestri“ ai derizoriului, ca Lucian Dan Teodorovici.
O tema importanta in proza autoreferentiala a lui Manolache e imposibila intoarcere acasa („Oricum, acasa nu mai am ce cauta prea curind.
Parca sint blestemat sa umblu aiurea“), cu trasarea peisajului provincial-neidilic al Mizilului natal si departarea de familia naturala; o alta, com
