M-am ferit pina acum, de ce sa nu recunosc, de psihanaliza: am privit-o intotdeauna, in esenta ei (terapeutica mai presus de orice), ca pe o provocare prea mare, prea periculoasa, ucigator-salvatoare care ar surveni, tocmai, pe un fond (intr-un moment) de cedare, de nesiguranta, ca o recunoastere si acceptare a neputintei, a nestapinirii de sine, a slabiciunii, a nevoii de altul si de tine insuti ca altul – mai bun. Ca pe o confruntare in care as risca sa ma pierd, oricare ar fi cistigul, de (cel putin) doua ori: o data inca dinainte de a incepe, prin simplul apel, asa cum spuneam, la un „altul“ caruia, apoi, m-as preda „strategic“, pentru a (ma) „invinge“ (spre a ma „cistiga“ pe mine insumi), si care, in acest scop, m-ar invada cu „tehnicile“ lui pentru a ma ajuta sa ma reconstruiesc: la sfirsit n-as mai fi opera mea, ci un „altul“ paradoxal puternic, stapin, autentic – un invingator aparut, literal, peste noapte –, virtual „dublu“ al meu de care, pina acum cel putin, am preferat sa ma lipsesc. Nevroza a orgoliului subiectal, fobie de altul, antipact cu Diavolul? Probabil. Prefer sa-i spun realism de a fi „eu insumi“, oricit de neperformant, de slab, de prost, de deficitar, si de a cauta tocmai si numai asa „codul“, ca sa ma folosesc de unul dintre termenii-cheie ai cartii psihanalistului francez Didier Anzieu, Psihanaliza travaiului creator (in curs de aparitie la Editura Trei).
Prezentele rinduri nu reprezinta propriu-zis o introducere la aceasta carte, dupa mine fundamentala, cit o reactie interogativa si un raspuns la o interpelare. Sa ma explic.
Scrisa spre sfirsitul domniei „epistemei“ structuraliste (anii ’70-’80 ai secolului XX) si propunind, sub forma unei seducatoare schite de „poietica psihanalitica“, o sinteza-evadare din structuralism, actualitatea acestei carti tine, dupa parerea mea, in clipa de fata, tocmai de inactualitatea si de
