Cele mai mari audienţe la televizor le face, după cum ştim, fotbalul. Acest sport a depăşit graniţele unui simplu joc şi a devenit în zilele noastre un fenomen. Un fenomen de masă. Cum era şi normal, televiziunile profită cît mai mult de pe urma acestui lucru: plătesc sume exorbitante pentru drepturile de difuzare a meciurilor, acordă un spaţiu generos fotbalului în secţiunea de ştiri sportive (de cele mai multe ori, ştirile sportive sînt exclusiv ştiri despre fotbal şi fotbalişti), programează emisiuni de analiză şi dezbateri pe marginea acestui sport etc. Iar ecranul televizoarelor noastre ne este invadat de tot felul de Mitică, Gigi şi Gică, în gura cărora ne uităm cu evlavie. Cum de s-a ajuns aici? Cum de s-a ajuns ca un simplu joc - care, ca orice joc, ar trebui să fie gratuit, să binedispună şi să relaxeze - să devină un spaţiu al pasiunilor devastatoare? Cum de s-a ajuns ca totul să fie transformat într-un fel de religie, în numele căreia, ca în cazul multor religii, eşti în stare să faci chiar şi moarte de om? Povestea începe din copilărie, cînd fiecare puşti încearcă să-şi definească identitatea masculină. Şi, cum a fi bărbat înseamnă a fi interesat de fotbal, băieţii încep prin a-i mima pe cei mari şi astfel se simt maturi şi masculi. Prin urmare, problemele identitare ale pubertăţii se vor rezolva destul de uşor. În plus, interesul pentru fotbal te integrează social, îţi oferă subiecte de discuţie şi punţi de legătură cu oricine, îţi dă sentimentul safe că aparţii unui grup. Cum este, însă, acest grup? Este, de fapt, o gloată, o turmă, un spaţiu al pulsiunilor primare, animalice. Unul în care individul încetează să mai fie individ şi se topeşte într-o masă excitată şi furioasă. Asta pe stadioane. În faţa televizorului lucrurile sînt, e adevărat, mai atenuate. Rămîne însă tendinţa

de a te integra într-un grup. Să vezi meciul singur nu are nici