Cercul literar de la Sibiu a reprezentat, in ambianta literara de la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial, momentul resurectiei esteticului si al cultivarii valorilor umane si culturale, in descendenta critica maioresciana. Nicolae Balota observa, in acest sens, ca „estetismul cercului literar reprezinta, asadar, cultivarea esteticului si, totodata, subversiunea sa. Foarte moderni, fara sa ajunga la extremismul avangardei, care a incercat sa submineze cu premeditare artisticul, sa provoace o explozie a artei, nereusind sa produca adeseori decit superbe jocuri de artificii estetice, estetismul Cercului literar ancora arta intr-o sfera care depasea infinit artisticul si, in acelasi timp, dezancora arta, conferindu-i libertati estetice, jucindu-se – prin ironie, parodie si cochetarie dezinvolta – cu riscurile autoanihilarii artei“.

Poetii Cercului literar de la Sibiu au pornit de la premisa ambiguitatii fundamentale a actului poetic, in alchimia caruia se regasesc, cu egala indreptatire si fervoare, solemnitatea dictiunii si instinctul ludic, rigoarea formala si ceremonialul gratuitatii. Radu Stanca sublinia, de altfel, ca „saltul poeziei din experienta in constructie e necesar“, punind accent pe ideea necesitatii disciplinarii afectelor, pe convertirea starilor sufletesti in ritual poetic, in ceremonie lirica, intr-un construct cu valente estetice incontestabile.

Manifestul Cercului literar de la Sibiu a fost publicat in primavara anului 1943 in ziarul Viata si este atit o scrisoare de solidarizare cu critica de directie, normativa si axiologica a lui Lovinescu, cit si „un apel la idealuri umanitare care depaseau ingustele veleitati ale timpului si un protest impotriva unei arte infeudate“, cum scrie Nicolae Balota, care continua: „Intrucit semnatarii acelui manifest faceau profesie de credinta entuziasta pentru critica estetica ce descindea d