Anul trecut a apărut la Editura Interval antologia de proză scurtă Junii 03 (grupând 23 de tineri prozatori braşoveni), prefaţată de Andrei Bodiu cel care şi conduce cenaclul literelor braşovene. Dan Ţăranu a publicat în acea antologie un fragment din romanul de faţă, al cărui titlul, cvasiasemănător filmului lui Luc Besson din 1997, sugerează mai degrabă o naraţiune SF. Nu numai că romanul este cât se poate de realist, dar nici nu se ridică la o cotă comparabilă, prin proporţie, cu filmul lui Besson.

Mă văd din nou nevoit să deplâng, în primul rând, lipsa epicului şi nu ştiu ce explicaţie să dau acestui fenomen care mă tem să nu ia amploare. O fi lipsa imaginaţiei (lucrul cel mai trist cu putinţă), a talentului narativ, în fine, lenea scriitorilor tot mai mult prozatori şi tot mai puţin povestitori sau pur şi simplu o stupidă trăsătură de generaţie sedusă de o nouă formulă de antiroman umplut simplist cu trăncăneli neîncetate şi continue hoinăreli. Căci, dacă ar fi să reduc la câteva cuvinte cartea lui Dan Ţăranu, acestea ar fi: hoinăreli, trăncăneli & îmbrânceli, livrate pe post de roman căci - nu-i aşa!? - ce e romanul, dacă nu o proteică formulă bună la toate? 4 tineri studenţi merg la o petrecere unde beau, fumează, vomită, beau, pipăie nişte fete, beau, vomită, apoi se văd nevoiţi să părăsească apartamentul şi, înainte de a se întoarce acasă dimineaţa, mai întârzie pe acoperişul blocului perorând penibil despre sinucidere. În tot acest timp, trăncănesc onomatopeic şi injurios, se îmbrâncesc şi îşi pun piedici ca nişte mucoşi de grădiniţă, fiecare se dă şmecher în faţa fiecăruia făcându-se din vorbe şi se cred "marfă". Ok, şi? Ce ar fi de "citit" în acest roman?

Se forţează din nou suprainterpretarea de atitudine, adică ceva de genul tânăra generaţie alienată, victimă a societăţii, nonconformistă, care este precum vorbeşte, dezinhi