Apostolii postmodernismului autohton îi atribuie lui Cristian Bădiliţă chipul unui om cultivat (pe asta nu i-o poate lua nimeni), dar cam necopt, (prea) iute la mînie, degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat în numele unui fundamentalism ortodox, ostil pînă la obsesie oricăror tendinţe novatoare la scara societăţii. Un fel de Saint-Just în pantaloni scurţi, care are tupeul să-i privească rezervat şi chiar să-i întrebe de cele sfinte pe înşişi corifeii corectitudinii politice. Fireşte nici unul dintre detractorii lui Bădiliţă nu s-a învrednicit să îi citească vreun text, necum să contraargumenteze afirmaţiile şi judecăţile din eseurile sale. Mai toate replicile polemice la adresa scrisului lui Cristian Bădiliţă au ocolit fondul problemei, mulţumindu-se cu statutul de exerciţii retorice ("pamflete" scrîşnite), la limita insultei personalizate. Păcat. Pentru că textele (încă) tînărului savant (vă asigur că mi-am cîntărit bine cuvîntul) sînt nişte încîntătoare lecţii de înţelepciune şi morală practică, de pe urma cărora ar avea de învăţat şi tinerii şi bătrînii, şi habotnicii religioşi şi ateii, şi iniţiaţii şi ignarii, şi autohtoniştii şi hiper-pro-euro-atlantiştii.
La 36 de ani, Cristian Bădiliţă este doctor la Sorbona în istoria creştinismului timpuriu, ştie, cum puţini alţii de la noi, greaca veche şi latina, a publicat mai multe cărţi de patrologie, patristică, filozofie, eseistică şi poezie şi este coordonatorul traducerii Septuagintei în limba română, sub egida Colegiului Noua Europă, probabil cel mai ambiţios proiect cultural românesc de după cel de-al doilea război mondial. Dincolo de acest CV impresionant (liniile trasate mai sus nu reprezintă decît o idee sumară) este însă un mare talent literar. Eseistica sa combină informaţia exhaustivă, lipsa de morgă (spre deosebire de mulţi dintre universitarii care scriu, unii mînaţi chiar de ambiţia de a