in muntii Vrancei, departe de ochii lumii, sus in Lepsulet, la 73 de ani, o maicuta traieste in mijlocul salbaticiei. ferindu-se de 14 ani de zbuciumul vietii, dupa 7 ani de trai in manastire, maica Teodora a ales calea vietii in pustiu. avind drept prieteni vrabiile si animalele padurii, maicuta doreste sa-si afle sfirsitul singura in sihastrie Printre trandafiri si crini albi, cu brazii intrindu-i parca in casa, inconjurata de verdele crestelor inalte, maica Teodora simte ca a gasit in muntii Lepsuletului un colt de rai. Singura ei ruga adresata Domnului este de a o lasa sa-si gaseasca sfirsitul in mijlocul naturii, unde a cunoscut pacea inimii, o apropiere mai adinca de Dumnezeu si de cele sfinte si implinirea propriului destin. Viata in pustietate a cicatrizat ranile vechi si a facut sa coboare lumina piscurilor in sufletul ei obidit. Cu puterea tamaduitoare a naturii salbatice, prin puritatea locului si a rugaciunilor adresate lui Iisus, Fecioarei Maria, sfintilor si ingerilor, dintr-o fiinta chinuita maicuta a devenit una fericita, senina, impacata cu destinul. In ciuda faptului ca la inceputul vietii gindea ca Dumnezeu a uitat-o, acum, la batrinete, printre icoane si carti sfinte din care citeste cite 6 - 7 ore pe zi, acest gind a parasit-o. Daca viata in lume nu a fost cum si-a dorit, prin forta si hotarire a reusit sa se simta implinita. Rupta de realitatile lumii, coborind din cind in cind la biserica din sat pentru a asista la slujbele de duminica, maicuta nu simte dorinta de a mai trai printre oamenii care i-au parut mai rai ca animalele linga care traieste acum. Pe timpul iernii, la gura sobei, impletind sau cosindu-si o mantie noua, cu luminari aprinse si candela arzind la icoane, asteapta senina sosirea primaverii, fara a-si face griji ca nu are cu cine sa vorbeasca luni de zile. Ursul si vulpea, ce-o viziteaza zilnic, ii amintesc ca nu este singura, a