In luna iulie, Banca Nationala a cumparat de pe piata valutara o suma neta de 629,3 milioane euro, ceea ce reprezinta nu mai putin de 11% din oferta totala de devize a bancilor si clientilor lor. Ca orice banca centrala, si Banca Nationala a sterilizat oferta in exces de moneda nationala cauzata de aceste cumparari valutare, atragand in acelasi timp depozite in lei pentru o suma ce avea in vedere programul monetar al perioadei. Nimic spectaculos in aceste operatiuni (desi, sa admitem, amploarea acestor tranzactii este intr-adevar neobisnuita). Exista insa voci care pun la indoiala ratiunea care sta la baza acestei conduite. Uneori, argumentele in sens opus sunt pur si simplu gresite. Asa a fost de exemplu cazul in care s-a afirmat prin presa ca sterilizarea ar costa prea mult. In 2003 - s-a spus - Banca Nationala ar fi cheltuit, pentru operatiunile de atragere de depozite, nu mai putin de 38% din PIB. In realitate, cele 38 de procente reprezinta valoarea totala a depozitelor atrase de-a lungul anului; unele dintre acestea au fost doar overnight (deci, de o singura zi), iar cele mai mari scadente au fost de 30 de zile. Nici vorba, efortul organizatoric a fost deosebit pentru a atrage depozite de asemenea anvergura fara a perturba o piata monetara nu foarte adanca. Nici costurile nu au fost chiar neglijabile - ele au totalizat 0,6% din PIB, in scadere totusi de la 1% din PIB in 2002. Dar de aici pana la a vehicula o suma ce depaseste totalul cheltuielilor bugetului consolidat al statului este cale lunga... Ar exista alternative la conduita Bancii Nationale, descrisa mai sus? Pentru a contura un raspuns bine argumentat, sa ne imaginam doua scenarii: in primul, BNR nu cumpara deloc valuta; in al doilea, cumpara valuta, dar nu sterilizeaza contrapartida in lei, suma ramanand pe piata. Sa vedem, deci. Asadar, daca banca centrala lasa excedentul de valuta pe piata, acesta