Din cauza Turciei, adulterul a devenit un subiect al dezbaterii europene. Noul Cod Penal turc intenţionează să-l treacă la delicte, Europa nu poate admite aşa ceva, adulterul e ceva urît, dar nu merită să stai la puşcărie din cauza lui. Începerea negocierilor dintre Turcia şi Uniunea Europeană se poate amîna din această cauză. Şi ceea ce se amînă azi are toate şansele să devină inutil, depăşit, mîine. Pentru Turcia, mişcarea tratativelor din punctul lor mort (a fost cea de-a doua ţară semnatară a acordului din 1963) ar fi recunoaşterea instituţională a eforturilor de modernizare, a aspiraţiilor ei de a face parte din lumea bună. Pentru ţări, ca şi pentru indivizi, cercul din care fac parte potenţează calităţile şi justifică pretenţiile. Eforturile Turciei de a face faţă pretenţiilor minimale impuse de acest cerc au fost nu o dată dramatice. Haosul consecutiv descompunerii imperiului a lăsat loc revoluţiei iniţiate de Atatürk şi incidentele de parcurs, unele dezamăgitoare, au lăsat senzaţia că o minoritate legată de politica modernă a statului laic nu îi va putea învinge niciodată pe politicienii care agită patimile legate de tradiţia statului musulman. S-a impus formula avansului democratic vegheat de armată: generalii s-au aşezat la volanul democraţiei de cîte ori partidele religioase ameninţau să schimbe direcţia. E greu de susţinut că în Turcia democraţia, atîta cîtă e, s-a instalat datorită voinţei majorităţii. Reticenţele Uniunii Europene se datorează, pe de o parte, acestei realităţi, iar pe de altă parte, conştiinţei clare că Turcia e altceva decît Olanda, Spania sau chiar Ungaria. Fritz Bolkestein, comisarul olandez pentru piaţa unică, a declarat că dacă Turcia ar intra în Uniunea Europeană ar însemna că degeaba s-a cîştigat bătălia din 1683 (asediul Vienei de către trupele otomane). Oficialii care gîndesc aşa se tem că accesul în UE al unei ţări foart