Romanul Claudiei Golea, Planeta Tokyo (Premiul de debut al Editurii Nemira, 1997), avea darul să fie deschizător de drumuri în proza românească. Era primul roman românesc a cărui acţiune se petrecea în Orientul Îndepărtat şi în care era relatată experienţa adaptării unui român la o civilizaţie construită pe cu totul alte temeiuri decît cea (sud-est)europeană. Pe fondul unei acţiuni vag-poliţiste, autoarea făcea o radiografie din interior a societăţii japoneze, de la familia tradiţională pînă la viaţa cluburilor de noapte şi înfricoşătoarele bande Yakuza.

Spre deosebire de mai toţi scriitorii europeni care au scris despre Orientul Îndepărtat, scriitoarea româncă (absolventă a Facultăţii de Litere, secţia japoneză -engleză şi vorbitoare fluentă de limba japoneză) privea, în acest roman de debut, realitatea niponă nu cu ochii unui turist european, ci cu aceia ai unei persoane perfect integrate în viaţa socială şi culturală. O privire mai puţin obişnuită, de insider, a unui om care a acceptat cele mai dure şi extravagante experienţe (inclusiv consumul de droguri şi acceptarea unei sexualităţi duse pînă în pragul prostituţiei) pentru a înţelege psihologia oamenilor şi a cunoaşte toate ungherele modului de viaţă japonez. Şi, în plus, un om care are capacitatea de a compara, în permanenţă, civilizaţia lăsată acasă şi valorile ei tradiţionale cu modul de viaţă al oamenilor din acest îndepărtat capăt al lumii. Scriam, la vremea respectivă, că un astfel de roman, fără a fi o capodoperă a literaturii române, promovat cum se cuvine, ar avea toate şansele să devină un best-seller european - ceva gen Amélie Nothomb - fiind suficient de insolit la nivelul acţiunii, uşor de tradus şi avînd încărcătura de uman a autenticităţii.

După succesul Planetei Tokyo, a urmat, fireşte, un al doilea roman, înrudit cu primul, Tokyo by night (Nemira, 2000) şi prima m