Mohammed Arkoun considera ca fundamentalismul islamic se defineste prin doua respingeri: cea "prin uitare si ingnorare institutionalizata a intinsei perioade a luminilor" si cea "chiar si mai radicala, a modernitatii si realizarilor ei cu caracter universal, pe motiv ca sunt produsele unui Occident colonialist si imperialist". Potrivit lui Arkoun, in vreme ce Europa latina si crestina "merge spre modernitate, revolutii stiintifice si politice, lumea numita "musulmana" se angajeaza intr-un demers contrar, care culmineaza prin revolutia numita "islamica" in Iran, in 1979".
S-au pierdut, oare, valorile umanismului arab ce au facut, secole la rand, gloria unor mari centre de cultura precum Bagdadul, Damascul si Ispahanul, Cairo, Cordoba, Granada si Palermo? Cum si-a pierdut limba araba statutul de "lingua franca" a tuturor elitelor savante, din Iran in Andaluzia? Raspunzand, Arkoun alege un element-cheie: soarta nefericita a insusi conceptului de uma-nism (adab). Inainte, acest concept, afirma Arkoun, ingloba totalitatea preocuparilor cunoasterii. Azi, el este restrans doar la desemnarea operelor literare.
In fapt, este vorba de sufocarea conceptului de umanism in lumea musulmana: "In contextul islamic, umanismul a avut o existenta efemera, caci bazele sale filozofice au fost eliminate de triumful sterilizant al ortodoxiilor sunite si siite care au perpetuat alianta doctorilor clericali si a statelor cu dinastii multiple dupa caderea califatului de Bagdad (1258) si a Cordobei (secolul al XI-lea)".
Au existat, reaminteste Ar-koun, perioade in care "functia subversiva" a umanismului filozofic s-a manifestat in contrast cu umanismul religios. Intre 813 si 848, cand puterea la Bagdad s-a aflat in mainile califului Al-Mamun, s-a inregistrat o deschidere extraordinara pentru toate formele cunoasterii. Numai ca, o data cu accesul la putere al califulu
