Preambul

Titlul prezentei interventii1– sugerat de organizatori – mi s-a parut, la inceput, oarecum derutant. Intr-adevar, alaturarea termenilor „noi“ si „provocari“ este cumva pleonastica. Provocarile sint, cred, prin definitie, intotdeauna noi. Altfel, ele nu ar mai fi provocari. Am decis totusi sa pastrez titlul propus, intrucit acesta este, pina la urma, unul provocator si poate chiar necesar. Cel putin unul care te pune pe ginduri, dindu-ti ocazia sa „revizitezi“ – ca sa folosesc un termen la moda – propriile vederi, sa le reanalizezi, sa le reasezi, sa le rafinezi. O astfel de revizitare este oricind necesara, nu doar ca exercitiu mental, ci si ca posibila ocazie de relansare publica a unor dezbateri mai vechi. Uneori, neduse la capat!

In alta ordine de idei, „provocarile“ – mai ales cele din zona subsistemelor sociale, deci si a educatiei – au fost, in ultimele decenii, atit de multe si de neasteptate, incit poate nu este fara temei sa atragem atentia, de fiecare data cind se intimpla sa dezbatem diferite provocari cu care ne confruntam, ca – de aceasta data – ne referim la unele intr-adevar noi fata de cele pe care le-am mai discutat, poate, nu cu multa vreme in urma.

De fapt, legat de tema discutiei noastre de astazi, ma intreb daca problematica provocarilor la care sistemul romanesc de invatamint a fost, este si va fi expus in viitor a fost discutata vreodata in ultimii 14 ani la modul serios si aplicat. Incerc sa-mi amintesc asemenea momente si nu gasesc decit extrem de putine... Drept pentru care discutia de astazi poate marca si inceputul unei serioase dezbateri publice in jurul acestei teme.

Revenind acum la miezul problemei, o intrebare se cuvine pusa de la bun inceput. Se afla sau nu invatamintul romanesc in fata unor noi provocari? Personal, cred ca nu! Invatamintul romanesc se afla, in mod paradoxal, i