In urma cu vreo trei ani, a aparut in Romania o structura politica desprinsa oarecum din ONG-urile care l-au sustinut pe Emil Constantinescu si care s-a intitulat URR, Uniunea pentru Reconstructia Romaniei.
Formata din oameni putin cunoscuti publicului larg, dar cu un background profesional respectabil, URR isi propunea un nou mod de a face politica, reformarea clasei politice, regandirea raporturilor sociale si tot asa. Cu o pagina de web foarte performanta, cu cateva interviuri bine plasate si niste teme de dezbatere publica inteligent alese, URR a intrat in viata noastra de zi cu zi.
De atunci insa linistea s-a asternut peste partid, cand si cand cate un ziar mai prietenos isi mai amintea de respectiva constructie politica si mai strecura cate un interviu scurt, s-a vorbit la un moment dat de diverse fuziuni la care URR ar fi fost parte fuzionata, dar nici acestea nu au avut loc si de curand, de foarte curand, URR, in vederea alegerilor prezidentiale se decide sa-si
nominalizeze propriul candidat la presedintie. Numele acestuia, Marian Tata. Varsta, 60 de ani.
Domnul in cauza, participant la viata publica din Romania in ultimii 15 ani poate ca are pacatele lui ca noi toti si calitatile sale ca mult mai putini dintre noi, stie sa vorbeasca bine, are idei politice concrete pe care si le exprima cursiv, nu este nici naiv, nici neavenit in ale administratiei si intr-o confruntare televizata nu s-ar face de ras.
Probabil ar reprezenta onorabil orice partid mic in lipsa de prezidentiabil, dar sa ajunga tocmai la un partid a carui principala deviza era folosirea tinerilor si doar a tinerilor ca singura solutie de curatare a politicului prea imbacsit de varsta a treia... Desigur s-ar putea spune ca, daca ar fi trait Corneliu Coposu, chiar la varsta senectutii ar fi avut o logica in URR.
Dar Marian Tata
